Unde domnesc zeii
Cu toţii ştim că o dată la doi ani, fiecare dintre noi, măcar pentru scurt timp, lăsăm televiziunea să ne poarte pe terenul, pe care se adună trupuri musculoase, sudoare şi glorie. Trăim efortul fizic şi psihic al sportivilor, trăim bucuria victoriei sau deziluzia insuccesului. Asta înseamnă Jocurile Olimpice - zile cînd uităm de grijile cotidiene şi ne lăsăm purtaţi de atmosfera celestă a jocurilor, a căror tradiţie s-a născut în Olimpul Greciei , cu mult înainte de naşterea lui Hristos.
Străvechiul Olimp a fost un teritoriu neutru şi atunci când începeau jocurile, luptele încetau, iar armele şi armurile erau lăsate deoparte pe întregul teritoriu al Greciei antice. Orice rivalităţi încetau pe deplin în timpul întrecerilor sportive, nelăsând loc pentru confruntări. De altfel întreaga regiune sfinţită Altis, care înconjura Olimpul, se afla sub protecţia zeilor, în frunte cu însuşi slăvitul Zeus. Acestuia i-au fost închinate jocurile, care se desfăşurau în cinstea lui, în fiecare al patrulea an până în secolul 8 Î.Hr. Datorită respectului pe care oamenii îl aveau faţă de zei şi de conducătorii lor, dar şi pentru pace şi bucuria competiţiei sportive, aici a apărut un areal cultural superb ale cărui rămăşiţe le putem admira şi în zilele noastre.
Minunea lumii
Întregul complex era foarte extins şi conţinea atât temple dedicate zeilor, cât şi construcţii laice, cum ar fi locuri de cazare şi de pregătire a sportivilor –astăzi ruinele clădirilor Gymnasium şi Palaistra. Aici se aflau numeroase terenuri sportive, ale căror forme le putem deduce şi astăzi datorită ruinelor marelui stadion, care avea o lungime 212 m şi o lăţime de 28,5 m, iar în interiorul său încăpeau 45 000 de spectatori. Templele şi altarele închinate zeilor, unde se ţineau slujbele şi se aduceau jertfele, erau construcţii de o mare valoare artistică, la care au lucrat artişti însemnaţi ai Greciei. S-au păstrat construcţii cum ar fi templul zeiţei Hera din secolul al VII-lea Î.Hr., unul dintre cele mai vechi temple greceşti din toate timpurile. Atunci când privim coloanele cenuşii şi resturile clădirii, cu greu ne putem închipui că acestea străluceau cândva la fel ca şi albele statui greceşti de astăzi.
Mai puţin vechi decât templul Herei, este cel închinat lui Zeus, care a fost construit în perioada 468-456 Î.Hr. de către arhitectul Libon din Elida, pe locul în care existaseră unele construcţii închinate zeilor. Temelia şi câteva coloane monumentale sunt tot ce a rămas din cel mai mare templu grecesc, care atingea lungimea de 27 m şi avea de jur împrejur 34 de coloane dorice. Datorită muncii tenace a arheologilor şi istoricilor, astăzi putem deduce forma iniţială a templului şi a decoraţiunilor sale artistice, la care au contribuit sculptorii Alkamenes, Paionios şi Feidias. Ultimul dintre aceştia este autorul uneia dintre cele şapte minuni ale lumii antice, respectiv monumentala statuie a lui Zeus, în poziţie şezând, înaltă de 13 m. Aceasta a fost lucrată prin tehnica cryselephantină. Miezul statuii era din lemn iar învelişul din fildeş şi plăci de aur. Zeus, având pe cap cununa de laur a învingătorilor olimpiadei, şedea pe un tron din lemn de cedru împodobit cu aur, abanos, fildeş şi pietre preţioase şi domea asupra principalei încăperi a templului (naos). Statuia şi-a câştigat renumele şi numeroşi admiratori din întreaga Grecie, drept pentru care, înfăţişarea ei o putem deduce din scrierile istorice. Din păcate originalul nu s-a păstrat. Statuia a fost complet şi definitiv distrusă în timpul incendiului de la Constantinopol, unde a fost mutată după instaurarea creştinismului. Pe faţadele templului putem admira bazoreliefuri cu teme din mitologia greacă şi istoria jocurilor olimpice, cum sunt spre exemplu, reprezentarea eroului mitic Heracles, ospăţul lui Lapithus şi al Centaurului, sau concursul de care dintre Pelops şi Oiniman.
Care greceşti, discoboli şi boxeri
Pe bazoreliefurile reprezentând victoria lui Pelops asupra crudului Oinoman, este prezentată una dintre cele mai vechi discipline sportive şi anume întrecerea cu care greceşti. Aceasta se desfăşura cu atelaje de doi sau patru cai. În epoca antică îşi au rădăcinile şi alte discipline sportive, cum ar fi aruncarea cu discul sau suliţa, alergarea (disciplina principală) boxul sau luptele. Învingătorul uneia dintre discipline obţinea cununa de măslin şi dreptul de a avea propria statuie. La jocurile olimpice din antichitate, au participat sportivi de excepţie, în cinstea cărora au fost compuse ode de către cei mai vestiţi poeţi. S-a menţionat şi participarea străină cum ar fi, a sportivilor din Egipt, Asia Mică şi Siria. În perioada romană s-au adăugat şi fenicienii, africanii sau babilonienii, iar la jocuri a luat parte însuşi împăratul Imperiului Roman, Nero. Datorită extinderii creştinismului, care considera jocurile ca fiind păgâne, acestea au dispărut treptat cu desăvârşire. Au reapărut, tot treptat, după sute de ani, iar acest lucru s-a refăcut integral de facto, în 1859 la Atena. Şi astăzi ideea lor principală este „sfânta pace“ respectiv eliminarea violenţei, a discriminării rasiale, politice sau religioase şi necesitatea democraţiei şi internaţionalismului.
Olimpul, locul unde s-au născut jocurile sportive şi idealurile lor nobile, a rămas pînă în zilele noastre strâns legat de organizarea acestora. Din doi în doi ani, ne întoarcem în epoca de început a jocurilor, prin fetele în robe albe, întruchipând vestalele zeiţei Hera, care aprind şi poartă într-o ceremonie solemnă, nu numai flacăra olimpică ci şi mesajul de pace al popoarelor participante. Ar fi minunat dacă şi în mileniul nostru, cel puţin pe timpul desfăşurării Jocurilor Olimpice, toate armele ar fi lăsate deoparte.